Print Soarele și Luna

* Produsul nu conține rama prezentată. Dați viață oricarui perete gol cu această opera de artă originală și semnificativă, inspirată din personaje și legende românești.
*Dimensiune: A4
*Natural alb, mat, fundal ultra-neted
*Calitatea de galerie – print Giclée
*Hârtie de arhivă 100% din bumbac
*Cerneluri de arhivă pentru imprimare de înaltă calitate
*Personalizat cu o margine de 0,7 cm pentru încadrare

POVESTEA

IUBIREA DINTRE SOARE ȘI LUNĂ

„În vremuri de demult, în niște vremuri înapoia noastră, foarte depărtate, cică Soarele nu lumina lumea ca acuma, ci era un împărat puternic, om și el ca toți oamenii la trup, iar capul îi era de aur. Unde se ducea, toate străluceau împrejuru-i cu o lumina orbitoare, dar de era vreo piedică alături, fie munte, fie deal ori movilă, dincolo de ele, firește era tot ca pretutindeni o lumină slabă, jalnică, neagră ca amurgul.

Soarele avea o sora; pe Ileana Cosânzeana. Asta soră era ca el, trup omenesc, trup de femeie, iar capul îi era de argint. Și era așa de frumoasă, cu fața-i blândă, cu ochii mari, cu dulcea-i drăgălășie de fecioară, încât Soarele nu s-a putut împotrivi îmboldirilor inimii, nu și-a putut înfrâna patima și a început a o iubi și a dorit s-o ia de nevastă. Fiind împărat, cine-i putea spune că face rău, că fapta lui era nelegiuire, că fratele nu trebuie să-și iubească sora cu dragoste păgână? Care ar fi îndrăznit? Porunci să se facă toate pregătirile de nuntă, și toate se făcură repede, mărețe, ca de nunta unui împărat, și ziua cununiei sosi.

Dar Dumnezeu care nu doarme, care veghează spre a putea da pe drept, când și când, fiecui după inima lui, mai blajină ori mai rea, nu a putut îngădui nelegiuirea împăratului Soare. I s-a aratat întâi în vis, într-un vis amenințător, cumplit. În zadar!… Și vazând că zadarnică îi fusese încercarea, când preotul silit de înspăimântare se pregătea în fața altarului să slujească cununia, a ridicat groaznică furtună, grămezi de pulbere orbitoare a facut sa intre pe geamurile sparte și, în vreme ce toți își fereau ochii, puterea lui nevăzută a răpit pe mireasă din fața altarului; iar spre a nu o găsi nelegiuitul frate, a aruncat-o în mările adânci, în mreană de aur schimbată. Vaiete mari pornit-au, când s-a risipit furtuna și pulberea; din pieptul rănit al strălucitului mire, plângeri de durere și blesteme de mânie.

Văzând că toate în zadar sunt, s-a hotărât să plece în lumile mari, în lumile largi, în lumile nesfârșite, să caute, să mai caute și iar să caute pe logodnica-i furată. Și atât de mare îi era dorul și graba, încât plecă îndată. Și o căută peste tot pământul și tot pământul îl răscoli și-l străbătu în lung și-n larg, fără s-o găsească. Atunci s-a gândit să o caute prin ceruri, căci poate pe acolo îi era ascuns îngerul pe care cu atâta drag îl dorea.

S-a ridicat. Și de cum se ridica mai sus pe bolta cerului albastru, capul de aur lumina mai puternic, mai tare și mai minunat, neîntâlnind nicio piedică, lumina asupra lumii de jos, care uimită, înmărmurită, cădea în genunchi de spaimă, că vedea ce nu mai văzuse, de slavă către cel care le da lumină deschisă, largă, în locul celei slabe, jalnice și negre ca amurgul.Viața toată luă alt avânt, scuturată de negurile de odinioară, fără șovăire, de acum călcând cu ochii către lumină! Totuși, zadarnic umbla Soarele, zadarnic se uita cu priviri cercetătoare pretutindeni. Nu vedea nimic. Și cu toate astea, cu atâta foc se uita, că încălzea în juru-i, că încălzea văzduhul, că încălzea tot. Pe calea cerului, întâlni nu departe o locuința mică, dar curată, plină de flori vesele și plină de verdeață, cu rouă pe toate; prin curte – păsări care cântau pe întrecute,câini ce se gudurau, cai ce nechezau, toți și toate vioi, zburdalnici și bucuroși.

Aici era locuința Dimineții. Intră Soarele și-ntrebă dacă nu cumva pe acolo găsește-se dori-ta-i iubită. Dimineața întrebă toate florile, întrebă verdeața, roua și păsările și dobitoacele… Nici una nu știa. Toți abia se deșteptau din somnul odihnitor. — Du-te mai înainte, îl sfătui Dimineața, vei da de locuința lui frate-meu, Miezul-Zilei. Poate el știe ceva. Plânse Soarele cu nenumarate lacrimi și, mulțumind de sfat, plecă înainte. După mult umblet, ajunse la locuința Miezului-Zilei. Nici aici nu avea nimeni știre de Ileana Cosânzeana. Toti, și oameni și dobitoace, munciseră până atunci, brăzdaseră pământul, semănaseră, seceraseră, bucatele le încărcaseră, le bătuseră sub jocul copitelor în ariile rotunde, le vânturaseră și le făcuseră hrană și nutreț. Acum le era să mai răsufle. Nici unul nu-i dadu vreo știre. Plânse iar Soarele cu nenumărate lacrimi și plecă să găsească mai departe, după sfatul Miezului-Zilei, locuința fratelui său mai mare, Amurgul. Obosit și fără curaj, ajunse la locuința lui. În curte se perindau oamenii care soseau de la muncă, cu sudoarea curgându-le în borboane pe frunți, cu mijloacele, cu brațele, cu picioarele prăpădite de osteneală, înaintea cărora ieșeau copii și neveste, cu zâmbete, cu îmbrațișari, cu lucrul ce sfârșiseră în cursul zilei. Vitele soseau și ele și zburdau vițeii către ugerele îcărcate ce se ușurau sub îmboldiri repezi și lacome, în vreme ce mumele îi priveau cu blânzi ochi rumegând domol. Și nici aici nu află Soarele nimic despre Ileana. Atunci, deoarece umblase prea mult, deoarece obosise peste măsură, se rugă de Amurg să-i dea sălaș până a doua zi, când avea de gând să cerceteze adâncimea fără fund a mărilor. Și Soarele se duse să se culce. Dar în vremea când gândul ăsta trecuse prin mintea Soarelui, Dumnezeu, care-l și știu și care cu orice preț voia ca pentru vecie să puie piedica nelegiuirii sale, întinse mâna de o vâri în valuri, apucă mreana de aur de unde se afla și o repezi pe nețărmuirea albastrului ceresc. Atunci, în noaptea care se lăsase ca o perdea neagră cu puterea întunecoasa peste domnia lumii, de cum se dusese să se odihnească Soarele, se ivi capul ei de argint, rotund, raspândind și el lumina, lumină mai slabă, dar dulce, blândă, plinâ de farmec și tainică. Și cei care iubeau, și cei care știau cânta și aseza vorbe frumoase unele lângă altele, unele după altele, ce ca și un cântec sunt, se furișară atunci prin stufișuri, porniră pe cărări să cânte, să se îndrăgostească sub plina de farmec și tainica ei lumina. În jurul sau, Ileana Cosânzeana, ce fu de-acum înainte Luna, găsi mii și milioane și iarași milioane de gămălii mici, strălucitoare,care fusese lacrimile pentru ea vărsate de ochii de aur ai Soarelui, și care sub lumina lui orbitoare nu se putuseră vădi și care fură stelele ce o înconjurară din toate părtile, de ea nedespărțite, după cum pentru ea fuseseră vărsate. Dumnezeu mâhnit și mânios le zvârli aste cuvinte:

Cu ochii sa vă zăriți,
Dar să fiți tot despărțiți,
Zi și noapte plini de dor,
Arși de-un foc nestingător,
Veșnic să vă alungați,
Cerul să cutreierați,
Lumile să luminați.

Iar Dumnezeu, ce nu mai putea de dragul lor, pentru a nu fi vazut cum lăcrimează, s-a dat jos de pe tronul ceresc și, deschizând o portiță, a intrat în grădinile Raiului. Se spune că atunci Soarele s-a înroșit așa de tare, cum se înroșește el de dragoste dimineața, când răsare pe sprânceana dealului, de caută să zărească printre picăturile de rouă pe draga lui Lună; iar Luna s-a îngălbenit așa de mult, cum o vedem fugind noaptea printre norii zdrențuiți, când cerul e înnourat. Ei n-au mai zis nimic, s-au mai uitat unul la altul pentru ultima oară și, despărțindu-se cu lacrimile în ochi, au plecat în lume, să se caute în veci și să nu se găsească niciodată.”

de Iulia Gorneanu